Mergand pe strada dimineata, pe exact acelasi drum ca si in celelalte zile, am remarcat de data asta, Sotronul.
Il mai observasem cu siguranta atunci cand a aparut, acum cateva saptamani, insa atunci era cu creta ingrosata. Acum era palid si sters, printre frunzele moarte suflate de vant.
Ca si cu alte ocazii, m-am trezit minunandu-ma de cat de “oarba” sunt de obicei pe drum, cu pasii apasati si cu gandul ingropat in alta parte, si cat de minunat este sa ies din gaoace si sa observ: pomisorii infloriti, culoarea cerului, un melc pe carare, o vrabiuta pe gard.
Aproape instantaneu am trecut de la rusinea pt ignoranta mea, la intrebarea: oare cum ar fi ca pentru o ora, sa ma trezesc purtata ca de un portal in timp, pe vremea cand si eu jucam sotronul. Trezindu-ma brusc intr-un moment oarecare al copilariei mele, oare as fi in stare sa redevin copil? Ce as simti mai pregnant… veselie sau durere?
Cum ar fi sa putem retrai o clipa, un ceas, o zi de bucurie de atunci? De naivitate pura, de visare, de joc si de lipsa de griji.
Am revenit la fel de repede din visare, si imediat mi-am imaginat oare cum ar arata asfaltul daca intr-un moment am putea invia toate desenele de creta cu care a fost candva pictat. Cate jocuri, cate inventii, cata culoare. Cata viata.
Cata viata.
22 Friday Nov 2013
Posted in Ganduri din clepsidra
ganduridinclepsidra 