Azi in metrou mi-am propus sa numar oamenii pe care ii vad zambind. Am ajuns doar pana la 4.
Prima a fost o adolescenta care vorbea la telefon. Nu stiu cu cine si nici despre ce, vorbea foarte incet si monosilabic, dar i se citea zambetul si in privire, entuziasmul, seninatatea, optimismul. O placere sa o privesti, parca iti transmitea si tie din starea aia de bine.
A doua, o tanti care pret de 3 statii i s-a plans continuu prietenei ei despre cat de mult cheltuieste copilul ei, despre cum vrea telefon nu-stiu-de-care, despre cum se joaca pe calculator si cum trebuie ea sa gazduiasca zilele astea un prieten pe care copilul si l-a facut pe internet si cu care acum se viziteaza reciproc. Vorbea tare si cred ca tot vagonul ar putea povesti acum fix ce scriu si eu. Cand s-au despartit, cea de-a doua (care cred ca a fost pentru prima oara cand a reusit sa spuna cateva cuvinte, de cand le-am intalnit) i-a urat “o dupa-amiaza frumoasa”. Doamna cu povestile a zambit ca raspuns – desi un zambet timid si cu retinere, am remarcat ca ii vine cu mult mai bine decat fruntea incruntata de pana atunci.
Ultimii doi – doi indragostiti, un cuplu interesant – el intr-un costum la 4 ace si cu pantofi lustruiti (parea sa lucreze in domeniul bancar), ea imbracata sport de sus pana in picioare: geaca de piele, jeansi albastri si tenesi. Dar se tineau atat de frumos imbratisati, erau atat de tandri si ai fi zis ca sunt doar ei doi pe pamant, nu exagerau cu gesturi indecente, dar se sorbeau din priviri. Era ceva de poveste cu ei, atat de diferiti si totusi se potriveau atat de tare.
Restul… in care din pacate ma includ – unii incruntati, altii tristi, altii suparati. Cativa adanciti in jocuri pe telefoane / pe internet, altii in carti / readere, altii pur si simplu adanciti in ganduri, multi cu castile in urechi si (trist, dar adevarat!) cei mai multi cu ziare de scandal.
Cel putin (si asta o consider o realizare), observand toti acesti oameni din jurul meu, m-am simtit constienta, (inca!) vie.
ganduridinclepsidra 